Don Juan cel licean

DON JUAN CEL LICEAN

“Există un moment şi un loc pentru toate, şi acela se numeşte “liceu”” (Chef, South Park)

Era o zi călduţă de toamnă ca oricare alta. Vântul adia uşor, mişcând frunzele uscate de pe trotuar, care parcă se alergau câteva secunde, după care se întindeau pe caldarâm, obosite de efortul depus. Soarele îşi arunca primele raze de după blocurile de un gri mohorât din cartierul Colentina. Cei câţiva nori care acoperiseră luna pe parcursul nopţii dispăreau încetul cu încetul, mistuindu-se în depărtări. Vremea era mai mult decât frumoasă pentru o zi de toamnă şi aşa şi trebuia să fie. Deoarece nimeni nu vrea să aibă condiţii meteorologice precare într-o zi ca aceasta. Nu era o zi ca oricare alta. Era 15 septembrie. Astăzi şcoala îşi deschidea porţile pentru unii elevi, iar pentru alţii şi le redeschidea. Era, însă, şi cineva mai emoţionat decât orice prichindel de clasa I sau boboc de a IX-a...
Într-un apartament spaţios din zona Colentinei, de pe o străduţă lăuntrică din spatele blocurilor de la bulevard, în camera cea mai din fund, dormea dus un băiat de vreo 15 ani. Pătura era adunată şi făcută ghem sub picioarele băiatului, semn că se dezvelise de cald în timpul nopţii. Într-adevăr, era o atmosferă destul de încinsă în cameră şi niciun geam deschis. Băiatul dormea într-o pijama formată dintr-o pereche de pantaloni scurţi albi şi un tricou gri cu două dungi subţiri, verticale şi albe în partea dreaptă, chiar peste claviculă. Era destul de înalt pentru vârsta lui şi cam slăbuţ. Figura lui, însă, avea trăsături foarte plăcute, băiatul fiind, fără exagerare, de o frumuseţe deosebită. Părul era tuns inegal şi era foarte ciufulit acum, după ce se răsucise toată noaptea, în somn. Pielea feţei era foarte îngrijtă, puţine coşuri arătându-şi moţurile albe pe suprafaţa ei, deşi băiatul era în plină pubertate. Părul facial era neras de câteva zile şi oricum era prea puţin să se poată vorbi de vreun discomfort vizual pentru cei cu care interlocuta. Una peste alta, pe o scară de la 1 la 10, băiatul era de 9.80...
Somnul băiatului nu mai dură mult timp, deoarece la puţin timp după ce minutarul ceasului de pe peretele din cameră trecu de numărul 12, având orarul în dreptul cifrei 7, în cameră, aprinzând lumina într-un mod barbar şi inuman, intră mama...
- Haide, Robi, e timpul să te scoli, zise ea ferm, în timp ce aprindea calculatorul şi se aşeza în faţa lui, pe scaun.
Singurul răspuns primit fu un mormăit foarte neprietenos. Urmară câteva minute de tăcere, timp în care Robi căută plapuma în jurul lui, pipăind cu mâinile de câte 4 ori în aceleaşi 3 locuri, sperând să se întâmple o minune. Nu se întâmplă. Mormăi ceva mai uman, după care, resemnat, îşi socase de sub cap perna, trântindu-şi-o peste faţă. De menţionat că în aceste minute, nu îşi mişcase nici măcar un centimetru de piele de pe alte părţi ale corpului, în afara mâinilor.
După ce lăsă băiatul să se chinuiască, mama se ridică de pe scaun, se aşeză lângă băiat, îi smulse decisă perna din mână, iar Robi reacţionă imediat, mugind ca un taur înjunghiat şi agitându-şi mâinile în direcţia în care dispăruse perna.
- Haide, Robi, încetează cu circul... Tu mi-ai zis să te trezesc la 7, zise mama pe un ton calm, dar ferm, dezmierdând cu o mână părul băiatului.
De data aceasta, Robi mârâi, asemeni unui câine forţat să facă ceva ce nu îi place şi, într-un final apoteotic, deschise ochii pe jumătate. Deschise gura, să zică ceva, ridicând în sus şi arătătorul de la mâna dreaptă, dovadă că era ceva important. După câteva zeci de secunde, timp în care stătu parcă în cumpănă, dacă să zică sau nu ce avea de gând, închise ochii, gura, lăsă degetul jos şi se răsuci pe o parte, culcându-se la loc.
Mama cedă, se ridică şi se aşeză din nou în faţa calculatorului, deschizându-şi e-mail-ul. Chinurile băiatului erau, însă, departe de a se fi terminat. În cameră pătrunse şi sora lui Robi. Era o fată de 17 ani, cu un păr lung, negru şi strălucitor, întins cu placa încă din seara precedentă. Avea aceleaşi trăsături faciale ca şi fratele ei. Şi cel care se uita la mama lor, putea să vadă de la cine moşteniseră cei doi întreaga faţă. Parcă nici nu ar fi avut tată! Doar ochii verzi ai lui Robi nu se regăseau pe figura mamei lui. Fata, însă, era identică cu mama ei. Ca şi Robi, şi fata era înaltă şi slabă, cu nişte picioare lungi şi frumoase, răsărind din pantalonaşii foarte scurţi şi mulaţi de pijama de un galben de banană. Tricoul verde cu două dungi la fel de galbene, verticale şi subţiri, pe clavicula dreaptă a fetei, destul de strâmt, delimita forma sânilor ei, nici mari, nici mici, ci aşa cum le plăcea tuturor băieţilor (Robi îi zicea foarte des “dacă nu ai fi sora mea... Doamne, ce ţi-aş face...”). Cei doi erau adevăraţi zei printre oamenii de rând, cu mama lor în frunte, care, la vârsta de 42 de ani, încă se mai prezenta minunat.
Fata aruncă o privire miloasă fratelui ei, care aţipise la doar câteva secunde după ce se întorsese pe o parte şi se aşeză lângă el, exact unde stătuse şi mama, cu doar câteva minute înainte. Îl zgâlţâi uşor după care îi spuse pe un ton ferm:
- Scularea, piticot, mai avem doar trei ore până la începutul festivităţii!
Menţinându-şi poziţia şi nedeschizându-şi ochii, băiatul îşi mişcă buzele de două ori, formând un cuvânt pe care fata nu îl auzi, însă.
- Ce? întrebă ea, nedumerită.
Robi repetă mişcarea.
- Ce zici, mă? zise ea, din nou, un pic iritată.
Robi o apucă de ceafă, trăgând-o cu blândeţe spre gura lui, unde fata îşi poziţionă urechea.
- Ca-fea, zise băiatul, şoptind.
Fata zâmbi şi zise, tot şoptit, la urechea băiatului:
- Este.
Apoi se ridică şi, în timp ce părăsea camera, zise, la fel de ferm:
- Acum, mişcă!
Mama continuă să lucreze la calculator, verificând e-mail-uri şi scriind altele, sau completând nişte rubrici cu cifre în tabele, iar Robi rămase în aceeaşi poziţie alte câteva minute. Într-un final, se ridică în fund, sprijinindu-se, însă, în mâini. Deschise ochii pe jumătate, căscă, mai căscă o dată, după care deschise ochii de-a binelea, scuturându-şi faţa. Îşi căută papucii cu privirile prin cameră, nu-i găsi, dar asta nu îl împiedică să se ridice în picioarele goale. Porni cu greu, spre bucătărie, mişcându-se încet şi maşinal. Drumul i se păru mai lung ca niciodată. În bucătărie, îşi luă o cană din maşina de spălat vase, apucă decis filtrul de cafea, umplu cana, după care îşi puse trei linguri cu vârf de zahăr. Se târî înapoi, în sufragerie, se aşeză pe canapea şi privi absent ştirile PRO TV de dimineaţă, în timp ce îşi sorbea cafeaua.

Va urma...